http://felixnicolau.blogspot.com/

unde va astept si pe voi cu mamaliga si sare!

Ioana Bogdan-Ziarul Adevărul, 9 ian 2008

Dacă două persoane se iubesc, ce mai contează sexul? – pare a fi ideea de ansamblu a cărţii. Ce mai contează că un profesor universitar îşi roagă colegul să-l masturbeze în timp ce recită, sau că o femeie acceptă rolul de cobai pentru experienţele psihiatrice ale unui guru care se vrea director de ospiciu? Nimic nu te şochează, pentru că lucrurile sunt spuse cu simplitate şi mult umor. O carte care curge, reconfortantă şi uşoară la început, gravă la final, care desfiinţează prejudecata că un roman bun se termină prost.

Petru M. Haş, revista Arca,2009

Cea mai actualã contemporaneitate este a cvasidispariţiei ficţiunii. Distanţa dintre om şi realitate a devenit minimã, de nu cumva a chiar dispãrut. Omul nu mai apucã sã ficteze ceva, deoarece ori l-a înghiţit realitatea, ori el inhaleazã realitate în neştire, pe care, apoi, este silit s-o emitã în stare purã, nedigeratã, când cu haz, când fãrã haz, sumbrã.
Tandru şi rece, romanul lui Felix Nicolau, este romanul actualitãţii cât mai recente plauzibil. Scriitorul pare sã deţinã în egalã mãsurã virtuţile prozei şi ale poeziei. Fapt evident pentru cine citeşte cu atenţie Tandru şi rece. Totuşi, de specificat cã, în cazul de faţã, farmecul îl conferã povestea, naraţiunea alertã, încântãtor de şuie, a unor întâmplãri din actualitate.
Roman de epocã, romanul lui Felix Nicolau oferã ceva din imaginea Ro¬mâniei de dupã decembrie 1989, o imagine mai mult sau mai puţin comunã şi a cãrei emblemã sunt Bucureştii, „micul paradis canin”. Personajele sunt fie presupuse ficţiuni, fie persoane/personalitãţi decupate din cotidian. Teveul funcţioneazã: „ – La ce te uiţi? – E Dinescu, se dã în spectacol în Parlament. Nu-ţi pot ţine ãştia şedinţa de el.” Zuza este şi ea o hienã realã, nãbãdãioasã cãţeluşã de cartier, devenitã mamã şi bunicã a haitelor dâmboviţene: „Pe vremea aceea însã, Bucureştii era cunoscut şi ca ‘micul paradis canin’, majoritatea câinilor comunitari fiind fii şi nepoţi de-ai Zuzei. Prima delegaţie chinezã sositã în România dupã Revoluţie a fost încântatã de toatã zuzimea care bântuia centrul în haite şi şi-o trãgea pe la colţuri cu limba scoasã de-un cot.” S-ar putea acredita sugestia cã niciodatã nu s-a lãtrat în patria noastrã ca de la objnouã încoace, încât Swift, de-ar fi trãit aici, ar fi scris o frumoasã Cãlãtorie în Ţara Zuzu.
Umorul întâmplãrilor şi personajelor, personaje adesea episodice, anecdotice, captiveazã îndeosebi în acest roman de epocã. Umorul dublat de o ironie amarã, un gen de ironia sorţii. Astfel de personaje pitoreşti/picareşti sunt studenţii maramureşeni, între care se distinge Ionicã Moldovanu: „Ionicã Moldovanu, un ins solid, creţ şi cu graiul neaoş, fugise din satul de baştinã, Bogdan-Vodã, ca sã poatã ajunge la Bucureşti sã-l citeascã pe Croce.” Tinerii nordici fac un dute-vino între capitalã şi bazã. Investesc în culturã: „Mai mult de trei sãptãmâni nu rezistau niciodatã. Ce nu dãdeau pe filme, dãdeau pe cãrţi: mãi omule mãi, noi tre’ sã ne facem bibliotecã pe când ne întoarcem. Cã acolo nu-s cãrţile care ne trebe nouã, mãi.” Îndãrãtnicii pãstrãtori ai culturii ajung pânã-n Spania –, unde Ionicã „renunţase la o slujbã de cioban de lângã Madrid, unde era mai bine plãtit, şi se refugiase în Pirinei. Luase cu el şi geamantanul cu cãrţi. Dimineaţa ieşea cu mioarele, le ducea pe pajişte, iar el se punea cu burta pe Croce, pe Hocke. Apropierea de Madrid fusese prea stresantã pentru nervii lui sensibili.”
Partiturile oralitãţii sunt altã sursã de umor. Fastuoasele înmormântãri ţigãneşti dau bocete memorabile: „Halelei, Solimaneee! cã ce baştan erai tu! gajâci bulãnoase, maşâni bengoase, case dã case! Haoleu, şãf dã Hoccident ce erai tu!” Curatã înmormântare cu halacatel: „Unde-i halcatelu, sã i-l bãgãm în buzunar, cã poate sã trezeşte şefu în cavou…”
Leo, personaj-narator de prim-plan, nu lasã nimic sã-i scape, tinde sã înregistreze totul. Starea jalnicã a învãţãmântului românesc, noile generaţii de profesori subnutriţi, sadismul birocraţiei didactice, dezinteresul guvernanţilor, fac un tablou aparte în Tandru şi rece.
În studiul introductiv al unuia dintre romanele sale, Mircea Nedelciu propunea o reţetã pentru alcãtuirea unui roman, reţetã care se strãduia sã nu omitã nimic, niciun ingredient. Felix Nicolau, la rândul sãu, a alcãtuit dosare de fişe; el înregistreazã, ficţioneazã, lipeşte informaţie, lucreazã la introspecţie, limbaj, politicã, generaţii, etnii, categorii sociale, naţii, sex, zona infracţionalã, balamuc etc.
Romanul se structureazã pe observaţiile şi cãutãrile a douã personaje: Cosmin şi Leo. Primul capitol, Cosmin I, anticipeazã tot ce va urma. Cosmin îşi pune întrebãri în legãturã cu Leo, care ar fi dispãrut, dupã ce s-a tot mişcat („cel puþin sã se mişte”) între Bucureşti, Botoşani şi Litoral, între Sabina Firidã şi Adelina. Pentru naratorul ascuns, deplasãrile lui Leo sunt prilejul de a surprinde vojgãiala unei lumi care şi-a pierdut busola. Infernul travestit într-un „paradis” canin.

* Felix Nicolau, Tandru şi rece, „Cartea Româneascã”, Bucureşti, 2007.

GHEORGHE MOCUŢA—Orizont, nr 8 , 2009

FELIX NICOLAU: UN ROMAN AL CUPLULUI ÎN TRANZIŢIE

ROMAN EROTIC ŞI PARODIE A VREMURILOR NOI

Romanul Tandru şi rece, apărut la editura Cartea Românească în 2007, e adevărata surpriză a universitarului Felix Nicolau care oscila între poezie şi critică. E o carte plină de forţă şi energie proaspătă (“un roman turbo”, după părerea lui Robert Şerban), scris cu răbdare sau în orice caz, cizelat şi rescris pe alocuri. El conţine două planuri, inegale ca desfăşurare şi valoare, planul lui Cosmin care deţine jurnalul lui Leo, dispărut în mod misterios, un fel de contrajurnal care reia clişeul minimalist, şi planul lui Leo (Leonard Tupilat, veritabil roman al cuplului şi al tranziţiei. Roman erotic, fără a fi scris în genul mizerabilism, cartea e în acelaşi timp o parodie a vremurilor prin care trece cuplul Leo-Sabina, cu trimiteri directe la evenimentele tranziţiei (afacerea Caritas, a treia mineriadă etc.) şi la personajele politice (Iliescu, Dinescu, Coposu). Tânărul profesor de liceu încearcă să reziste împreună cu iubita sa care nu-şi găseşte de lucru în infernul capitalei. E un bun prilej de a schiţa o imagine a învăţământului românesc aflat în derivă şi a vieţii mizere a cuplului într-un Bucureşti sufocant, apocaliptic. Povestaş destoinic, înzestrat cu nerv umoristic, Felix Nicolau îşi scoate biografia la mezat şi o vinde în felii de viaţă:
„Zilele treceau ca în basme: vara stăteam pe o piatră în faţa casei şi citeam. Când se făcea prea cald, coboram până în strada mare şi aduceam două găleţi de apă. Pe una mi-o turnam în cap. Noaptea puneam piatra în faţa uşii, sub un bec de 100 W, şi citeam înconjurat de un nor de insecte curioase. La şcoală lecturam din Heidegger. să-mi ţin colegii la distanţă. Acasă citeam Noica, să n-o sperii pe Sabina. Partea din spate a casei era ocupată de o familie simpatică de olteni-ţigani, Zană, hoţi din tală-n fiu. Erau chiriaşii mătuşii mele, tanti Cucu, care venea rar, cu un plasture pe ochiul lipsă. Clanul Zană ne mai invita pe la ei pe la masă, „să auziţi şi voi o muzică adevărată, nu d-aia sifilitică, Fetofăn ăla”. De fapt ne chemau ca să ne ceară apoi bani cu împrumut. “

DE LA REALISMUL IDILIC LA SARCASMUL NECRUŢĂTOR

Prozatorul comite adevărate scene de viol şi râs, într-un registru ce evoluează de la realismul idilic la sarcasmul necruţător. Viaţa intimă a tânărului cuplu alternează cu viaţa tulbure a naţiei, cu viaţa socială, prilej de a observa năravurile: viaţa clanului Zane, ţigani care trăiau din furat, atmosfera de la inspectoratul şcolar şi cea de la şcoală, faza cu examenul de bacalaureat, traiul de chiriaş, călătoriile la Botoşani, la părinţii Sabinei, drumul la Cluj, în oraşul lui Hunar şi Stoica. El îşi trece viata pe curat, turnând-o în formele incandescente ale autoficţiunii. Textul e savuros şi surprinde atmosfera, întâmplările şi incertitudinile, inovaţiile şi improvizaţiile romanului, dezechilibrat de şocurile tranziţiei:
„În sfârşit, din personalul puţind a târfă, nespălată s-a ivit făptura rotofeie a mătusă-mi. Trage după ea un cărucior de butelii cu doi saci în el. Cum dracu’ l-o fi băgat în compartiment? Imediat ce mă vede, îmi arde una peste ceafă. Iar umbli în pantaloni scurţi? Ditai goblizanu! Când pleacă la Roman ia pâine, cartofi şi fasole, când vine în capitală aduce pâine, cartofi şi fasole. Sunt cam 30 de grade la umbră, dar ea e în pantaloni şi pulovăr gri, de lână. E tunsă scurt, pierdut la spate şi în părţi – oarecum stilul lui Mike Tyson. Are ceafa groasă, umeri laţi şi picioare subţiri-subţiri. Peste faţa cu trăsături mărunte – gen Rocky Graziano – poartă o pereche de ochelari pătraţi. O lentilă e neagră – să-i acopere ochiul de sticlă sau bandajul cu leucoplast, când pune ochiul în portofel să nu-l piardă. ”
Imaginea Bucureştiului, cu căldura de afară, cu frigul din apartamente, cu zgomotul, cu mizeria şi noroaiele, cu omul-kitsch, cu obiceiurile şi ritualurile miticeşti, cu furia, cu neputinţa autorităţilor, cu marasmul balcanic, cu improvizaţia politicienilor, e o imagine sugestivă a tranziţiei, a infernului şi anormalităţii:
„Berceni e un cartier multicolor, cu mici crânguri între blocurile confort patru, din care locatarii aruncă pe fereastră conţinutul oalelor de noapte. Noi avem şansa unui confort doi. Sabina îşi revine la viaţă. Noaptea facem dragoste în stil clasic. Patul în care murise unchiul lui Marius scârţâie până bat în ţeava caloriferului vecinii de sub noi. Nişte frustraţi! Oricum, n-ar fi putut dormi, din cauza manelelor de la cârciuma de peste drum, Meduza. Dimineaţa, după obiceiul meu, mă trezesc mai devreme, să citesc în toaletă.”

UN ROMAN CINEMATOGRAFIC

Referinţele la cotidian dau prospeţime şi culoare discursului şi aţâţă curiozitatea cititorului, îl ţin în priză: cu filmele americane, cu vipuri. cu televiziune, cu internetul şi corespondenţa electronică. Prozatorul îşi trece vremurile prin tăişul ascuţit al ironiei şi sarcasmului. Cu detaşare, cu cinism, cu fineţe. Cartea e o meditaţie indirectă asupra alienării, prin episodul dezechilibrului Sabinei şi al internării ei într-o clinicǎ de psihiatrie. Nu întâmplător viziunea sa e aproape de cea a tinerilor regizori preocupaţi de cotidian: Mungiu, Caranfil, Porumboiu. E un roman cinematografic.
Fie că se sufocă în cotidian, fie că plonjează în ”obsesia genealogică” (Leo îşi caută arborele genealogic până la Maria Tereza), prozatorul foloseşte când registrul dur al relatării brute, când registrul ”tandru şi rece” (cu varianta “tandru şi casnic”) al ironiei, al băşcăliei, al demitizării. Viziunea asupra istoriei şi „locurilor memoriei” nu diferă prea mult de cea a istoricului Ovidiu Pecican, metamorfozat şi el în romancier, în Imberia. Romanul e dinamic, intriga e liniară şi plină de surprize, nu ai timp să te plictiseşti. Personajele sunt conturate cu o mână sigură în economia cărţii, iar finalul „esoteric” e o parodie inteligentă cu trimitere la producţii de tipul romanelor lui Dan Brown. E un roman de suprafaţă, în cheie frivolă, fără pretenţia unor adâncimi, dar cu destule subtilităţi, un roman complice al timpului nostru, cu eroi ai timpului nostru. Talentul de prozator al lui Felix Nicolau îl depăşeşte cu mult pe poet. E o carte care îl face mult mai vizibil şi mai competitiv şi îl introduce în circuitul naţional.

Tandru şi rece: aşa îşi numeşte Felix Nicolau cel mai recent roman al său, apărut la Cartea Românească în decursul acestui an. O carte excelentă, captivantă, intensă, ce se citeşte cu sufletul la gură…

Titlul ales nu pare a fi întâmplător (ca, de altfel, nimic din cuprinsul acestui volum în definitiv tandru scris cu o mână sigură, rece, de neurochirurg): cei doi termeni reprezintă nivelele de vibraţie între care oscilează constant sensibilitatea autorului, ce-şi revendică, astăzi, un loc mai mult decât vizibil în ceea ce am numit, cândva, mai în glumă, mai în serios, biblioteca tranziţiei. Dar important nu e atât fundalul istoric pe care se derulează filmul întâmplărilor acestei cărţi, complicate abracadabrant, cu un triunghi amoros (ce se dă peste cap până i se tocesc colţurile), un doctor malefic (ca-n filme), o dedublare ca-n Eny a Veronicăi A. Cara (publicată, că veni vorba, la aceeaşi editură) şi nu puţină teorie a conspiraţiei, cât modalitatea în care autorul reuşeşte să permeabilizeze la fantastic realitatea de la care porneşte, cu un firesc desăvârşit.

Fotografiei (bidimensionale a) realităţii el îi adaugă profunzime, prin toate umbrele fantastice cu care o completează, făcând tranziţia atât de naturală, încât pactul ficţional este semnat de cititor ca primarul, fără suspiciuni, aproape în alb. Un singur exemplu (cel mai normal!) dintre foarte multele oferite de această carte fabuloasă: profesorii suplinitori îşi păcălesc aşteptarea interminabilă de pe holurile Inspectoratului Şcolar jucând lapte-gros. Reuşita autorului e dublă: şi în descrierea rece, obiectivă, a realităţii, care-i serveşte ca punct de pornire, şi în nuanţarea ei tandră, fie prin predilecţia vizibilă pentru detaliul pitoresc (precum în absolut toate referirile la ţigani, pitoreşti prin definiţie, sau la câteva alte personaje secundare, precum Piratul, mătuşa cu un singur ochi, sau surorile matusalemice), fie prin alunecările subiective spre liric (autorizate, la urma urmei, de poveştile intense de dragoste ale protagonistului Leonard Tupilat) ori chiar spre un fantastic/fabulos discret (din imediata proximitate a realismului pur şi dur, dar cu o certă propensiune spre Stângăciile şi enormităţile lui Adrian Oţoiu).
Ca şi titlul, formula narativă e dublă, împletind două perspective diverse: cea a protagonistului (tandră, foarte vie, perpelită la focul trăirii) şi cea a lui Cosmin (personaj amnezic care caută informaţii despre protagonist la modul rece, documentaristic); în final, cele două perspective se contopesc, sub greutatea unei lovituri de teatru (pe care, însă, nu-mi permit s-o deconspir).
Tot dublu e şi jocul protagonistului, fundamental indecis între două femei, Sabina şi Adelina: la un moment dat se regăseşte căsătorit cu amândouă în acelaşi timp, transformând, pentru câteva zile, bigamia de facto într-una de jure…
Pe scurt, mă bucur să recomand, Tandru şi rece, o carte bine scrisă, a unui universitar cu fantezie, la care rigoarea face casă bună cu imaginaţia!

Mădălin Roşioru

(în revista Tomis, decembrie 2007)

Cea mai nouă carte a lui Felix Nicolau, romanul Tandru şi rece, are toate ingredientele succesului editorial de azi: scene de un erotism sfruntat, comic de situaţie şi „story” încărcat de referinţe politice. Însă Tandru şi rece, (Cartea Românească, 2007) nu este numai unul dintre multele romane ale junilor rebeli fără pauză din literatura contemporană.

Despre Felix Nicolau se poate spune că nu mai este un „tânăr scriitor”, pentru că vocea lui este clar conturată, iar identitatea narativă pe care a dobândit-o, explicită prin stăpânirea lexicului, îl detaşează dintre congenerii săi. Ca să citez o formulă a sa, el este un „meseriaş”. Un „meseriaş” căruia nu i-a ajuns că preda literatura la universitatea Hyperion din Bucureşti, a scris câteva volume de versuri (cele mai bune fiind Bach, manele& Kostel, 2006 şi  Salonul de invenţii, 2002), câteva de eseuri literare, dar acum s-a apucat şi de proză (boală grea, Felix!).

Romanul lui Felix Nicolau este construit la graniţa dintre parodie şi fantasticul de factură argheziană, unde personajele principale par să se confrunte cu o problemă acută de schizofrenie. Leo (Leonard Tupilat) şi Cosmin sunt aparent două voci narative, fiecare având câte un capitol, din dialogul generat între cele două ficţiuni auctoriale născându-se o lume situată în tragi-comic şi melodramă. Poveştile par iniţial ficţiuni de pe calculator elaborate de vocea lui Cosmin, care este un fel de Penelopă a hyperrealului. Din vălmăşagul de imagini care ies din capul accidentat al lui Cosmin se generează multiple planuri, gestionate de Nicolau cu o mare abilitate.

Textul este plin de piste false, unele spre eul autobiografic (Leo are două de volume de versuri – ca şi autorul nostru), altele intra-textuale. Chiar şi titlul cărţii este o falsă cheie de lectură, pe care autorul ne-o oferă oarecum perfid. Avem o identitate auctorială „rece” şi una „caldă”, unul dintre „personaje” este tandru, iar celălalt este „rece”, alter-ego-urile scriitorului confundându-se şi amestecându-se continuu de-a lungul construcţiei romaneşti.

Numai atunci când, împreună cu Cosmin, descoperim o identitate ciudată, aceea a unui Leo straniu, prima „citire” începe să ne intrige. Cosmin se îndrăgosteşte de Sabina, iubita lui Leo şi comentează cum că aceasta ar fi avut „nevoie de un bărbat decis, pragmatic”. Autorul ne „vinde” şi alte false lecturi, Cosmin este bogat, iar Leo este sărac lipit pământului, apare opoziţia între Adelina şi Sabina (care sunt figuri osmotice ale feminităţii celor două voci masculine). Dacă Adelina umblă de nebună prin păduri, scrie poezie (e lăudată chiar de Cezar Ivănescu), se umple de păduchi pe la mănăstirile unde se fac exorcizări, Sabina vrea să îşi întemeieze o familie, să facă urmaşi şi să  ducă o viaţă mic burgheză. Una e brunetă şi alta blondă, una este de la munte, alta de la mare. Leo face body-building, iar Cosmin preferă aerobicul sau dansul sportiv, Cosmin are tendinţe emo, iar Leo este neglijent.

Însă, când Cosmin se apucă la un moment dat să coasă o pânză pe care se vede „un hermafrodit cu cap de androgin” (pe doctorul care îl trata pe Cosmin îl cheamă Ulise Iolescu!), înţelegem că goblenul ce prinde contur spre finalul cărţii ne oferă o „surpriză” narativă. Acesta are chipul bărbătesc perfect aseamănător cu acela al lui Cosmin, iar chipul feminin seamănă cu Sabina. Din păcate trama poveştii este cam seacă, dezvăluirea „marelui secret” fiind destul de puerilă: Sabina este de fapt Cosmin (sau invers), într-un episod de schimbare de sex, cuplat cu un delir în care apar de-a valma animus, sfântul Graal şi Cei Cinci Gemeni Eterni.

Însă tocmai acest lucru îl remarcă pe Felix Nicolau din mijlocul generaţiei sale. Izbitor în primul rând fiind vocabularul şi structura narativă care îl coboară direct din Tristan Tzara. Romanul lui Nicolau are ceva de „dada-punk-retro”, o expresie a unor „coşmaruri showbizz”. Nicolau este un suprarealist scufundat în referinţe multimedia, un bretonian abandonat pe malurile străvezii ale postmodernităţii. De exemplu motanul birmanez pe nume Tubu, cu care Cosmin/Sabina face baie, este descris ca „o cameră de luat vederi îmblănită, un mutant plin de microcircuite pe dinăuntru”. Pe blocurile comuniste „urcă mii de omizi grase, păroase, verzi. În drumul lor spre fluture se târăsc către cer, şi dacă găsesc o fereastră deschisă se complac în paturile, dulapurile şi oalele membrilor asociaţiei de locatari”. La un moment dat Leo vede trecând prin apartament o „piticanie în pantaloni de apă adâncă, cu o pălărie gen piftie, traversând dormitorul cu o lopată în mână, direcţia balcon”, care nu este decât o vecină care vrea să „bată nucile” de pe balconul apartamentului în care locuiau.

O altă abilitate remarcabilă este puterea cu care Nicolau mimează, mai precis reconstituie, limbaje din cele mai diverse. Aici el este un adevărat profesionist. El reia locurile comune ale lexicului romglez al internauţilor şi ale generaţiei de yuppies: Leo „păstra linkul” (adică păstra legătura), comentează despre mesajele de pe email că nu sunt „funny de loc” şi foloseşte termeni precum employer, trendy, Shit!, reminder, browse.

Cartea este populată cu ardeleni care mănâncă slănină cu ceapă şi care poartă clopuri maramureşene şi vorbesc la Litere cu „accent moroşan”, cu dialoguri în dialect moldovenesc şi cu scene de provincie, dintr-un Botoşani ireal. Un alt metalimbaj în care Nicolau excelează este acela suburban, al grupurilor marginale, majoritatea interacţiunilor dintre personaje fiind completate de o vervă dialogală fără cusur. Nicolau reia scene întregi din emisiunile de televiziune şi discursul ştirilor de pe micul ecran, sau reproduce discursul naţionalist, care vede în România cel mai bogat stat din lume, care să cumpere Basarabia de la ruşi, Cadrilaterul de la bulgari şi lacul Balaton de la unguri. Din păcate unele dialoguri sunt nefinisate, parcă scoase din talk-show-urile de la noi: „Bărbaţii se împart în două categorii: în exhibiţionişti şi în pudici” sau „Femeile se împart şi ele în două categorii: în impudice şi semiimpudice”.

O altă calitate a romanului lui Nicolau este dată de descrierile de context istoric pe care se construieşte firul narativ. Vedem scene din venirea minerilor la Bucureşti, personajele ascultă Abba şi Adriano Celentano, beau Pepsi, sau depun bani la Caritas (într-un moment când deponenţii doresc să ridice biserici pentru Stoica, iar acesta este reprezentabil în ipostazele Mântuitorului înmulţind pâinile şi transformând apa în vin). Iar pe toaleta din curtea lui Leo sunt două „icoane” ale postmodernităţii mioritice, Pamela Anderson (pentru „liber”) şi Gică Petrescu (pentru „ocupat”).

Unele referinţe socio-politice sunt semi-transparente şi chiar deranjante: Ilici Piele-Roşie, George de la Prut, universitar şi realizator al unei emisiuni TV, principele din Maybach, dar interludiile în care este descrisă existenţa de dascăl de liceu a lui Leo, cu toată prezentarea modului cum convieţuiesc dascălii pe coridoarele Inspectoratului Şcolar, unde joacă lapte gros, băgaţi unii cu capurile între picioarele altora, este de un haz burlesc.

Felix Nicolau este un remarcabil povestitor, unele episoade savuroase fiind naraţiuni de sine stătătoare. Scena cu cele două mătuşi matusalemice care îşi exploatează o vecină hapsână, descrierea tatălui Sabinei, alcoolicul melancolic bucovinean care nu are acces la frigiderul cu mâncare, sau scena cu „domnu Ciolpan”, care execută singur în cadă o circumcizie cu o lamă, care trebuie asociată cu episodul când Leo îşi arde un neg cu briceagul încins pe aragazul din bucătărie (atenţie, secţia „Negi” nu există în nici un spital din România) sunt dovezi incontestabile ale talentului autorului. Cele mai vii şi mai pline de savoare descrieri ale lui Nicolau sunt, de exemplu, acelea din transportul în comun bucureştean. Statul la coadă la metrou, episodul cu troleul care trage după el o babă, prinsă între uşi sunt pure bucăţi de comedie.

Nicolau nu pierde niciunul dintre locurile comune post-decembriste – conturate ca în fundalul epic. Brigitte Bardot transformă câinii ţiganilor în „bardoţi”, un business-man conduce Alfa Romeo şi are 15 perechi de pantaloni în portbagaj, e o lume populată cu „Adi Copchilu Minune” şi cu „Florin Salam” (despre care autorul intervine, deus ex machina, şi ne anunţă că nu era în perioada când are loc acţiunea) La fel este şi referinţa la canibalul din Germania, ale cărui practici culinare sunt descrise cu maximă savoare de Nicolau sau trimiterea la emisiunea lui Mircea Badea.

Melanjul dintre ficţiune, suprarealism, trimiteri livreşti, descrieri ale unor momente istorice cu detaşare, portrete şi caractere bine conturate, toate amestecate cu dialoguri pur şi simplu bine scrise, fac din Felix Nicolau unul dintre cei mai promiţători prozatori pe care i-am citit în ultimul timp.

-Ochii-n tavan, ochii-n tavan!

-Hoo, hoo! Nebuno! Că nu baţi fasolea!

Desfac cutia cu bomboane.

-Ei poftim, uite pe ce dă el banii! Păi ce, crezi că noi avem nevoie de dulciuri de la tine? se strâmbă cu dispreţ Fund-de-sticlă înghesuind vreo cinci bomboane în gură.

-Ascultă la mine, nepoate, se bagă cea cu gura încă liberă, dacă o ţii şi tu ca tac-tu şi ca mătuşî-ta, n-o să faci nicio scofală. Uite, eu am muncit la băcănie o viaţă întreagă, nu m-am distrat şi, iacătă, mi-am făcut casă. Dacă arunci banii pe bomboane o să stai chiriaş toată viaţa. Vai de curu’ tău. Vezi dacă am fost strângătoare? Acum ajunge să scot capul pe uşă şi să strig: salaaam! şi pac! vine madam Ifrim cu salamu’!

-Strângătoare cam peste poate, o întărâtă tanti Clemanza, care înghiţise bomboanele şi se masa pe foale.

-Ei lasă, soro, cu orice am greşit eu m-am dus la părintele Arsenie. M-am spovedit şi m-am grijit. Da matale de când n-ai mai ţinut post? De când nu te-ai spovedit?

-La ce să mă spovedesc? La ce să ţiu post? Ce pacati am eu dacă nu ies din casă? Iaca, se fac doi ani de când n-am mai ieşit. De unde pacati?

-Aici are şi ea dreptate. Eu mai ies până la cimitir, mă mai duc după ţâgări şi coniac, dar ea, sărăcuţa, stă numai în bârlog.

La trei dimineaţa mi se dă voie să merg la culcare.

-Uite cum i se închid ochii. Văleu, à son âge eu zburdam, mă duceam la baluri. E-he, ce valsuri mai făceam cu maiorul Copou!

-Nu bre, era locotenent când dansai matale cu el. Colonel l-o făcut abia în ’30, când l-ai cunoscut pi Miluţî.

-Aşa-i, aşa-i, mi-aduc aminte! Că dacă era maior îl luam pi el, nu pi Miluţă.

Tanti Mizi mă urcă într-un pat de zece persoane. Sub cap îmi aşează patru perne mari. De fapt dorm în fund. Nu contează: sunt aşa de frânt, că nu-mi mai pasă nici de fantoma lui nea Miluţă care vine la capul patului şi-mi recită o piesă de teatru istorică, în versuri. Am nevoie de zece ore de somn. O să mă trezesc la prânz. Sper să nu se sperie Sabina că o să ajung prea târziu.

-Neaţa boierule! Da’ văd că îţi place să leneveşti, nu te-ncurci!

-Da, da, domnul face une grosse matinée. Ce să mai zici de tinerii din ziua de azi: sfrijiţi, puturoşi, scrofuloşi.

Deschid un ochi. Afară e beznă. Nea Miluţă a adormit citind. Mă uit la ceas – e 5 dimineaţa. În sufletul meu caut o tigaie să le-o arunc în cap huidumelor. Nu găsesc nimic. Sufletul mi-e ca un burete îmbibat de colesterol. Vreau să fug cât mai repede, să mă culc pe o bancă în parc.

Nu-i aşa! Cap-de-cal urlă din bucătărie, sau baie, ce-o fi ea: la masăăă! Porc topit, ghiveci, cafea, coniac, mahorcă. De sub calorifer, Gilbert Becaud mârâie din toţi bojocii, nervos că fusese sculat cu noaptea-n cap. Chilot stă lângă farfuria mea, mă priveşte fix. Nu se clinteşte de pe suportul de lemn pe care e bătut în cuie ca un G de tipar.

Plec cu un sac de covoare, pături, cămăşi de noapte, rochii, pantaloni şi bonete. Când urc sacul în cârcă, un roi de molii mă încadrează într-o sferă, apoi într-un cub, apoi într-un trunchi de con cu diametrul bazei de 1,2 m. Pe palier, la etajul unu, mă şfichiuieşte cu privirea madam Istrate. Zestrea fiică-sii a mai scăzut cu câteva sute de molii. La capătul străzii arunc sacul pe capota unui Nissan argintiu. Norul de molii se ţine după mine ca după un felinar. Până să ajung în parc mi-au halit toate hainele. Mă întind pe bancă, mi-e frig. Înainte de a adormi vreau să-mi şterg nasul cu o frunză de pătlagină. Inutil. Mi-au mâncat şi nasul.